E o masă a tăcerii la care stă
Gânditorul de la Hamangia.
Brâncuşi obosit după călătoria prin lume,
se aşază şi el la masa rotundă din lemn
şi gustă roadele pământului originar.
Suferinţa din gând îşi vede simbolurile
cum se nasc din lucruri simple.
Ideile se cioplesc în masa tăcerii,
pleacă fecund spre poarta sărutului
şi coloana fără sfârşit după ce a iniţiat himere
vrăjitoare, domnişoare, prinţese…
şi zborul unor păsări văzute la Hobiţa
chiar peşti ori ţestoase zburătoare.
Urmaşii un timp n-au priceput nimic
considerându-l un copil plecat!
Sculptorul este prezent în piatra, metalul şi lemnul lumii
mai mult decât în conştiinţa noastră
de neînsemnaţi muritori.
Brâncuşiană
Bat clopotele-n dungă prin oraşe,
Turnurile se-nclină spre apus,
Sub salba rugăciunilor golaşe
Sufletul rămâne-n piatră un’ l-ai pus.
Masa plină de tăceri de-atunci
Pe mal de apă a rămas stimgheră,
Păsări măiastre o să vină-n lunci,
Să le aşezi în ochi câte-o himeră.
Cioplite fin să le dai zborul
Şi oul să rămână sus pe masă,
De sete îţi va fi de infinit, izvorul
Să vină şipotind pân’ lângă casă.
Şi pe alei cu scaune rânduite
Să-şi treacă oamenii sărutul,
Pe sub poartă, nimeni să nu uite
Că nu împărăteşte el pământul.
Brâncuşi
E o masă a tăcerii la care stă
Gânditorul de la Hamangia.
Brâncuşi obosit după călătoria prin lume,
se aşază şi el la masa rotundă din lemn
şi gustă roadele pământului originar.
Suferinţa din gând îşi vede simbolurile
cum se nasc din lucruri simple.
Ideile se cioplesc în masa tăcerii,
pleacă fecund spre poarta sărutului
şi coloana fără sfârşit după ce a iniţiat himere
vrăjitoare, domnişoare, prinţese…
şi zborul unor păsări văzute la Hobiţa
chiar peşti ori ţestoase zburătoare.
Urmaşii un timp n-au priceput nimic
considerându-l un copil plecat!
Sculptorul este prezent în piatra, metalul şi lemnul lumii
mai mult decât în conştiinţa noastră
de neînsemnaţi muritori.
Brâncuşiană
Bat clopotele-n dungă prin oraşe,
Turnurile se-nclină spre apus,
Sub salba rugăciunilor golaşe
Sufletul rămâne-n piatră un’ l-ai pus.
Masa plină de tăceri de-atunci
Pe mal de apă a rămas stimgheră,
Păsări măiastre o să vină-n lunci,
Să le aşezi în ochi câte-o himeră.
Cioplite fin să le dai zborul
Şi oul să rămână sus pe masă,
De sete îţi va fi de infinit, izvorul
Să vină şipotind pân’ lângă casă.
Şi pe alei cu scaune rânduite
Să-şi treacă oamenii sărutul,
Pe sub poartă, nimeni să nu uite
Că nu împărăteşte el pământul.